SLUJITORI AI ASTREI. SILVIA POP

Doamna Silvia Pop s-a născut la 2 iunie 1937 în Nădăştia de Sus, judeţul Hunedoara. Părinţii: Ungur Gheorghe şi Maria (n. Stănculea) sunt ţărani. Urmează clasele primare în satul natal (1944-1948), iar gimnaziale la Hunedoara (1949-1951). Absolventă a Liceului Teoretic de Fete din Deva (1953) şi a Facultăţii de Filologie-Istorie-Filosofie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (1959). A lucrat în învăţământ ca profesoară de limba şi literatura română: Şcoala Generală din comuna Măgherani, Regiunea Autonomă Maghiară (anul şcolar 1959-1960); Liceul Teoretic - Secţia română din Sângeorgiu de Pădure, judeţul Mureş (1960-1968); Liceul Agricol Blaj (1968-1994), Liceul Teologic „Sf. Vasile cel Mare” şi Colegiul Naţional „Gh. Şincai” Blaj. A obţinut definitivarea în învăţământ în anul 1963, gradul II în 1971 şi gradul I în 1976. A desfăşurat o activitate bogată de culturalizare, susţinând conferinţe, cursuri de perfecţionare şi altele.

Preşedinte al Despărţământului „Timotei Cipariu” Blaj al ASTREI (1995 până în prezent); fondator şi redactor şef al revistei „Astra blăjeană” (1996 până în prezent); fondator şi director al Editurii „ASTRA – Despărţământul Timotei Cipariu Blaj” (1999 până în prezent); iniţiator şi coordonator al Cenaclului literar „Fântâni ale darurilor”; a iniţiat Premiul „ASTRA – Despărţământul Blaj” din anul 1995, acordat până în prezent, pentru activitate deosebită în folosul Asociaţiunii; a extins activitatea culturală prin înfiinţarea şi reînfiinţarea Cercurilor ASTRA Blaj în: Roşia de Secaş (1997), Sâncel (1998), Pănade (1999), Biia (2000), Crăciunelul de Jos (2000), Căpâlna de Jos (2001), Cergău Mare (2003), Cetatea de Baltă (2004), Bucerdea Grânoasă şi Mihalţ (2005), Micăsasa şi Valea Lungă (2006), Cenade (2007). A înfiinţat Cercuri ASTRA în şcolile din Blaj. A organizat sesiuni ştiinţifice, simpozioane, conferinţe şi seminarii, concursuri şi tabere de creaţie, expoziţii, concerte, spectacole, festivaluri. Menţionăm manifestări semnificative, intrate în tradiţia Asociaţiunii şi a Blajului: Colocviile literare „Aron Cotruş” ( 1998-2008), Colocviile literare „Ion Agârbiceanu” (1999-2007), Festivalul Internaţional de Muzică Clasică „Camerata blăjeană” (2002-2004), Concursul de poezie şi muzică religioasă „Credo” (2005-2008), Concursul de poezie patriotică „Noi suntem români” (2004-2007), Concursul Naţional de Creaţie Literară „Fântâni ale darurilor” (1999, 2000, 2005, 2007), Festivalul-concurs de poezie „Ocrotiţi de Eminescu” (2000-2007), Tabăra de creaţie literară „Veronica Micle” (1999-2003), Festivalul de colinde „O, ce veste minunată!”. De asemenea, s-au impus ăîn conştiinţa blăjenilor manifestările cu caracter naţional de omagiere a personalităţilor blăjene: „Timotei Cipariu – bicentenarul naşterii” (1805-1887), Centenar „Virgil Fulicea” (1907-1979), Centenar „Pavel Dan” (1907-1937), „Ion Agârbiceanu – 125 de ani de la naştere” (1882-1963), „Alexandru Lupeanu-Melin – 150 de ani de la naştere” (1887-1937). Este iniţiatoare a edificării monumentelor şi plăcilor memoriale, realizate sub egida ASTRA Blaj: Timotei Cipariu şi fruntaşii blăjeni ai ASTREI (monument dezvelit în anul 2005), Popasul lui Eminescu la Blaj.1866-2006, monument dezvelit în anul 2006 ş. a.

Un rol important în promovarea culturii blăjene şi româneşti l-au avut şi-l au revista „Astra blăjeană” şi Editura „ASTRA Blaj”, coordonate, cu simţ de răspundere şi dăruire de preşedinta Silvia Pop. Atrage colaboratori de valoare, care le asigură prestigiu şi profil distinct: Ion Brad, Ion Buzaşi, Ioan Chindriş, Ioan Mitrofan, Mircea Popa, Ioan Popa, Ion Mărgineanu, Ana şi Arcadie Hinescu, pr. Ioan Fărcaş, pr. Petru Pinca, pr. Anton Rus, pr. Ioan Mitrofan, Leon Sorin Muntean, Daniela Pănăzan, Marcela Ciortea, Marcel Ştirban, Cornel Tatai-Baltă, Daniel Voina ş. a.

A publicat numeroase articole, eseuri, recenzii, note, interviuri în revista „Astra blăjeană”, contribuind la apariţia trimestrială neîntreruptă şi la menţinerea prestigiului revistei. A creat rubrici permanente: I. Editorial, II. Ecumenica, III. Istorie şi critică literară, IV. Istorie şi cultură, V. Pagini din istoria Asociaţiunii, VI. Autori şi cărţi, VII. Aniversări-comemorări, VIII. Plastică-poezie-muzică, IX.Revista revistelor.

Din mulţimea textelor publicate în revistă, amintim selectiv: Din activitatea Despărţământului „Timotei Cipariu” ; Membrii pe viaţă ai Despărţământului „T. Cipariu” Blaj; Binefăcători şi sponsori ai „Astrei blăjene” ; Agenda cultural-artistică ; Retrăind clipa unică de praznic al neamului nostru ; Ctitorul - episcopul Inochentie Micu-Clain ; Tabăra de Cultură şi Civilizaţie Românească „Acasă la noi”, Ediţia a II-a, 3-16 august 1997 ; Manifestări dedicate episcopului Inochentie Micu-Clain ; De la Revoluţie la ASTRA ; ASTRA reînviată la Blaj ; Şcolile Blajului la aniversare ; ASTRA Tineret la Blaj ; Din istoricul Despărţământului ASTRA Blaj ; Concursul Internaţional de Creaţie Lirică „Veronica Micle”, Ediţia a III-a Blaj, 26-28 iulie 2001 ; Spiritul ASTREI la Blaj ; „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale în viziunea lui Nicolae Steinhardt ; Despărţământul ASTRA Blaj şi Marea Unire ; Dascălii Blajului – oameni ai ASTREI ; Despărţământul Blaj al ASTREI – 135 de ani ; Moment aniversar – „Astra blăjeană” la 10 ani .

Schimburile culturale şi itinerariile astriste sunt promovate într-un şir de articole: Serbările ASTREI la Rebrişoara (25-26 octombrie 1997) ; Călătorie în Basarabia ; O călătorie sub steaua lui Eminescu (Iaşi-Odesa, 1999) ; A 95-a Adunare Generală a ASTREI, Şomcuta Mare- Baia Mare ; Gânduri la o înfrăţire (Blaj-Recanati, Italia) ; Sub cupola ASTREI - Zilele Rebrişoarei (2,3 iunie 2007) .

În paginile revistei sunt evocate şi intervievate personalităţi culturale şi politice care au promovat (susţinut) şi promovează (susţin) activitatea Asociaţiunii şi a Despărţământului „Timotei Cipariu” Blaj: Simion Alexandru Băcilă (interviu) ; Valentina Butnariu: „Avem de recuperat oameni, avem de recuperat conştiinţe sacrificate” (interviu) ; ASTRA îl omagiază pe Avram Iancu – 175 de ani de la naştere ; Dialog cu Şolea Ion – primarul Municipiului Blaj ; Convorbire cu pr. Bernard Ştef ; O aniversare: Alexandru Lupeanu-Melin (1887-1937)- un slujitor devotat al ASTREI .

Seria recenziilor relevă atitudinea de respect şi preţuire a cărţilor/revistelor prezentate şi autorilor legaţi sufleteşte de idealul ASTREI: „Patriarhul Miron Cristea” de Ilie Şandru ; „Cuibul visurilor” şi „Ţara Secaşelor” – două reviste ale comunităţilor rurale ; O incitantă aventură a cunoaşterii: Jurnal de călătorie de Alexandrina Dinu ; Cornel Tatai-Baltă – Blajul în imagini ; Dumitru Mălin – Muntele dintre iubiri ; Olga Delia Mateescu – Manuscrisul ; Ioan Popa – Ţara Secaşelor ; Ion Brad – Printre oamenii Blajului .

Preşedinta Despărţământului Blaj a publicat studii şi articole în ziare şi reviste locale, zonale şi naţionale, între care loc important îl ocupă publicaţiile astriste: „Cultura creştină” (Blaj), „Blajul”, „Ardealul” (Alba Iulia), „Revista Română” (Iaşi), „Unirea” (Alba Iulia), dar şi în volume: Blajul şi amintirea revoluţiei (Blaj, 1998); Blajul – biografii paralele de Ioan Popa (1998); Şcolile Blajului – izvor de haruri (2004); Biia – 800 de ani (2000); Biia – vatră de istorie şi cultură (studiu monografic, 2004); Popas aniversar – 45 de ani de la înfiinţarea Liceului din Sângeorgiu de Pădure (2006).

Este autoare a volumelor: Timotei Cipariu, contemporanul nostru. Repere culturale astriste (2005); Asociaţiunea ASTRA – Despărţământul Blaj. 1870-2005 (studiu monogafic, 2007) ; Eminescu la Blaj. 1866-2000 . Album omagial (în colaborare); Popasul lui Eminescu la Blaj. 1866-2006. Album omagial (în colaborare); coautor al albumelor omagiale: Virgil Fulicea – Centenar aniversar. (2007); Ion Agârbiceanu, 1882-2007, editat cu ocazia aniversării a 125 de ani de la naşterea scriitorului.

Îngrijeşte volume apărute la Editura „ASTRA”: Biia – 800 de ani, contribuţii monografice (2000); Margareta Maria Hodoşiu, Poezia populară românească din zona Blajului (2003), Natalia Talmacec, Întâmplare sau Căderea în lume din al nouălea cer (2003), Daniela Pănăzan, Dor de acasă (Ediţie îngrijită şi Prefaţă, 2003) şi Psalmodiere iubirii (Ediţie îngrijită şi Cuvânt înainte, 2004); Cartea revistei „Astra blăjeană” (Ediţie îngrijită şi Cuvânt înainte, 2006); Ioan Raţiu, Iubire tăinuită (2008); Antologiile Concursului „Veronica Micle”: Poeme despre singurătate şi dragoste (1999), Caută-mă printre poezii (2000), Poemul meu e tânăr (2001), Mantie de foc – Poezia (2002), Minune de gând (2003), Poeme de taină (2004), Poezia în 7 zile (2005), Botezaţi în cuvânt (Ediţie îngrijită şi Cuvânt înainte), Poezie – marele meu har (2007). Îngrijeşte Antologia premianţilor Concursului Naţional „Fântâni ale darurilor”, Ediţia I (1999), Ediţia a III-a (2005).

În semn de preţuire şi recunoaştere a eforturilor depuse în promovarea idealurilor Asociaţiunii ASTRA a obţinut premii şi distincţii, precum: Diploma de onoare şi Medalia jubiliară din partea Asociaţiunii pentru Literatura Română şi cultura Română „Onisifor Ghibu” (Chişinău, 1996); Titlul de Membru de onoare al Despărţămintelor ASTRA din: Năsăud (1997); Iaşi (1997); Săcele (2002); Cluj (2005); Lipova (2007); Diploma de onoare din partea ASTREI Coştei - Iugoslavia (2000); Premiul de Excelenţă la Concursul Naţional de Creaţie Literară „Efigii lirice”, pentru competenţă şi profesionalism în redactarea revistelor „Efigii lirice” şi „Puls” (Târgovişte, 2001); Diploma de Excelenţă din partea Primăriei Municipiului Blaj, pentru contribuţia deosebită la realizarea Festivalului de muzică clasică „Camerata blăjeană”, Ediţia I (1-14 august 2002); Diploma de Excelenţă din partea Prefecturii şi Consiliului Judeţean Alba, pentru întreaga activitate şi felul de a sluji limba română (2002); Diploma de Excelenţă din partea Ministerului Educaţiei şi Cercetării, I. Ş. J. Botoşani, Asociaţiunii ASTRA pentru contribuţia la desfăşurarea Concursului de Creaţie Lirică „Veronica Micle”, Ediţia a VII-a (2004); Titlul de membru de onoare pentru merite deosebite în serviciul limbii române în Basarabia şi în serviciul societăţii „Limba noastră cea română” (Chişinău, 1998); Diploma jubiliară din partea Asociaţiunii ASTRA, cu prilejul Centenarului Casei Naţionale şi al Muzeului Asociaţiunii (2005); Honoris Causa, pentru susţinerea idealului de românitate, din partea Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni; Diploma de recunoştinţă din partea ASTREI Centrale, pentru merite deosebite în sprijinirea activităţii Asociaţiunii şi promovarea culturii naţionale (Sibiu, 2006); Diplomă de onoare din partea Congresului Spiritualităţii Româneşti, Ediţia a XI-a, pentru excepţionala contribuţie adusă la păstrarea valorilor naţionale şi înfăptuirea idealului de unitate spirituală a românilor de pretutindeni (Alba Iulia, 2007).

Cetăţean de onoare al comunei Sâncel, pentru contribuţia la afirmarea Cercului ASTRA şi la organizarea manifestării „Fiii satului” (2002); Cetăţean de onoare al Municipiului Blaj pentru întreaga activitate profesională desfăşurată în şcolile Blajului şi culturală, în cadrul Despărţământului „Timotei Cipariu” (10 aprilie 2003).

Colaboratorii şi prietenii ASTREI o privesc cu încredere şi preţuire. „Meritul acestei fiinţe energice (Silvia Pop) a fost, de la început, acela că i-a luat alături pe noii cărturari de seamă ai urbei noastre...” (Ion Brad). Silvia Pop „este inima ASTREI de la Blaj... de numele ei se leagă azi la Blaj fapte şi realizări cultural-spirituale de notorietate” (Ioan Popa).

„Onorata doamnă îşi pune întreaga energie şi sănătate la temelia acestei activităţi (ASTRA), ca un alt meşter Manole din inima Ardealului, aşa cum au făcut-o »părinţii din părinţi« ai Blajului, dascălii, an după an şi veac după veac” (Ioan Chindriş).

„Făptură sensibilă, dăruită, înzestrată cu putere şi capacitate de organizator şi lider de opinie, deopotrivă vizionară şi încântătoare personalitate. Noi, colectivul de artişti al Taberei internaţionale de creaţie Ioan Inochentie Micu-Clain îi mulţumim şi pe această cale pentru întreaga activitate depusă întru propăşirea artei şi culturii româneşti” (Horea Cucerzan).

„Doamna Silvia Pop ne ia de mână şi ne plimbă prin Blajul altor vremuri, cu parfum de castani şi praf de carte veche şi înţeleaptă. După o asemenea preumblare pleci cu sufletul împăcat şi cu dor de întoarcere. Gazeta domniei sale adună blăjenii de la Blaj şi pe cei care nu sunt din Blaj îi face blăjeni” (Mircea Trif).

„Silvia Pop – marea respiraţie a ASTREI blăjene. Concepe şi organizează sesiuni ştiinţifice, colocvii literare, concursuri, concerte, tabere de creaţie, festivaluri... dar mai presus de toate, deţine simţul colegialităţii, sentimentul că adevărul are nevoie de parteneri adevăraţi, că marea tradiţie culturală, religioasă şi de civilizaţie a Blajului nu se poate menţine doar prin vorbe, amintiri” (Ion Mărgineanu).

„Rar mi-a fost dat să întâlnesc un astfel de OM cu asemenea putere de muncă, dăruire, iertare şi dragoste... Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că a făcut posibilă întâlnirea mea cu doamna profesoară, mai apoi cu preşedinta Despărţământului ASTRA şi redactorul şef al revistei („Astra blăjeană”), iar astfel, şi cu ceilalţi oameni deosebiţi, redactorii revistei” (Daniela Pănăzan).

10 decembrie 2009

http://www.tribuna.ro/stiri/cultura/slujitori-ai-astrei-silvia-pop-44739.html

Niciodată nu am putut refuza, 

în limita a tot ceea ce am putut,  

aşa un caracter precum stânca, 

Doamne fereşte! 

Şi dacă a trebuit să facem ceva, apăi am făcut! 

Nu la puţine fapte culturale 

 am fost de-mpreună, 

şi chiar dacă au fost jurizate, 

NU AM AVUT NEVOIE DE JURIU

SĂ MĂ (NE) SIMŢIM ÎNTOCMAI STĂRII DE BINE!

 

(Mihai C. Szilagy / Târnăveanu)

felicitari

DE AZI AVETI BLOG ASTRA!

Horea Nicolae Nicoara, ROMÂNIA, deocamdată...

23 Martie 2011.

“România, deocamdată!” Sunt cuvinte care dor...

Doamne, marginile tale nu le ştiu, le simt acum,

Ţara asta măritată cu văzduhul tricolor

Nu-i privata nimănuia de la margine de drum!

Între Dunăre şi Tisa ea ne-a fost de la-nceputuri,

Patria fără de care nu era nici Europa.

Aici doarme veşnicia Dorului rănit pe scuturi,

Aici, unde trepăduşii tot jucară hopa-tropa...

Din grădina Maicii Tale, pururi binecuvântată,

Înviatule Iisuse, de pe crucea de sub ploi,

Nu lăsa să-i smulgă plugul, cel străin, nicio bucată,

Potoleşte-ne vrăjmaşii, pune Dragoste-ntre noi!...

„România, deocamdată?”Nu-i de azi şi nici de mâine,

Nu-i cadoul nimănuia pentru nuntă sau botez,

ROMÂNIA „dodoloaţă”, precum lacrima din pâine

Ea e trinitatea noastră din fiinţă şi din Crez !

ASTRA – 150 DE ANI DE LA FONDARE

COMUNICAT DE PRESĂ

Despărţământul „Mihail Kogălniceanu” Iași

și

Despărțământul Central București

în parteneriat cu

Liceul „C.A. Rosetti” București

Școala Centrală București

Liceul „N. Iorga” București

Școala nr. 175 „Sf. Nicolae” București

Palmaresul Concursului de creație literară „Veronica Micle”, ediția a XIV-a, 2010

Poezie:

Premiul cel mare – Iulia Todică (Alba Iulia)

Premiul I – Ionuț Pătrașcu (Ploiești), Corina Ciucă (București)

Premiul II – Alin Boeru (București), Maria Martelli (Deva)

Premiul III – Marina Migaes (Cahul, Rep. Moldova), Elena Rusu (Piatra Neamț)

Mențiuni – Gabriela Bucur (Târgoviște), Daniela Bîrsa (Chișinău, Rep. Moldova),

Maria Fărâmă (Nisiporeni, Rep. Moldova), Paul Mihalache (București), Vladimir Ciocîrlan (Selemet, Rep. Moldova)

Eseu:

Premiul I – Diana Frumosu (Criuleni, Rep. Moldova)

Premiul II – Rodica Ghereg (Hîrbovăț, Rep. Moldova)

Premiul III – Iulia Popovici, Andreea Bezbedeanu, Cantemir Păcuraru, Alexandra Mihai, Diana Ghinea (București)

Traduceri:

Premiul I – Tatiana Sofronovici (Iași)

Premiul II – Corina Ciornîi (Iași)

Premiul III – Diana Fotea (Iași), Alexandra Musel, Mariana Dimcea, Maria Rotaru, Ramona Neagu, Cosmin Neacșu (București)

Mențiuni – Ana Maria Popa (Iași), Anastasia Ilcov (Iași), Elena Rusu (Piatra Neamț)

Juriul Concursului de creație literară „Veronica Micle”: Nicolae Turtureanu – președinte; Valentin Talpalaru, Marius Chelaru, Emilian Marcu, Claudia Partole, Areta Moșu – membri; Magda Negrea, Iulian Pruteanu-Isăcescu – secretari.

Susținători:

Fundația Profesor Stelian Fedorca, Biblioteca Municipală București, Primaria sectorului 2, F.C. Construct SRL, Muzeul „Vasile Grigore”, Editura Nemira

Din program:

Festivitatea de premiere; recitaluri ale laureaților; lansarea volumului Miresme de soare, Iași, 2010 (prof. Magda Negrea); lansarea „Revistei române”, nr. 1/2011 și a volumului „Românii din afara granițelor țării. Istorie, cultură, spiritualitate”. Volum coordonat de Iulian Pruteanu-Isăcescu, Iași, 2010; program artistic (coord.: Prof. Dia-Daria Stoicescu, Prof. Monica Ancuța, Prof. Tudor Niculae, Prof. Oana Soare); Itinerar cultural „La pas prin București” (voluntari „Tinerii Rosettiști”, coord. Mihaela Bratu, Natalia Drăgușin); vizite la obiective turistice (Muzeul „V. Grigore”, director Viorel Rău); Spectacol de Film – Sala Euro-Cinema (în cadrul Festivalului de Film Digital Francofon) oferit de Centrul de Tineret al Bibliotecii Municipale București (Horia Alexandru)

Coordonatori program:

Prof. Areta Moșu, Prof. Dia-Daria Stoicescu,

Prof. Elisabeta Niculescu, Profesor Elvira Petrescu, Prof. Georgeta Cicea, Prof. Adela Laudatu, Prof. Maria Cojescu, Prof. Mihaela Andrei, Prof. Ion Gabriel, prof. Magda Negrea

Sâmbătă, 26 martie 2011

Școala Centrală București, de la orele 9:30

Invitați de onoare:

Scriitorii Liliana ARMAȘU (Chișinău)

Gabriel NEDELEA și Petrișor MILITARU (Craiova)

Prof. univ. dr. Vasile BOZGA (București)

www.astraculturalaiasi.wordpress.com

IOAN POPA, Înapoi, în rai

Hoinar pe cărări pustii, lungi şi ostenitoare, în căutarea unui colţ al fericirii şi-al liniştii pe pământ, poposesc, mai de fiecare dată, pe-aceleaşi meleaguri înduioşătoare ale vremilor de demult, ale aducerilor aminte cu parfum ameţitor, în lupta cu anii, şi ei copii neastâmpăraţi ai timpului, totul făcându-se mai frumos, mai încărcat de iubire şi de farmec. Tot ce preţuiesc acum cu atâta tărie începe să mă doară gândind la caierul tot mai împuţinat, pe sfârşite, al timpului dăruit de Providenţă, în încleştare cu care omul, de când îi lumea asta şi pământul, n-a avut, nu are şi nici nu va avea altă şansă decât cea a învinsului, întreaga existenţă petrecându-ne-o sub spectrul biruinţei finale. Cât de amăgitoare poate fi iluzia asta, atrăgându-ne zi de zi, ceas de ceas, cu proiecţiile ei grandioase, aureolate de culori vii şi pastelate! O adevărată fata morgana!

Mă văd iarăşi cuprins în iureşul atâtor fapte, la care - în ciuda alcătuirii mele defel avantajoase, de arătare hieratică, suplă şi lividă, de curând desprinsă parcă dintr-o icoană bizantină - ţineam cu tot dinadinsul să iau parte, cei mari oricând fiind în stare să treacă peste mine fără să le pese. Se vede că şi eu eram asemenea tuturor celor mici urmând, ori stânjenind?!, pe cei mari în tot ceea ce făceau, încredinţat de bună seamă de preţiosul meu folos. Că altminteri, la ce-aş mai fi făcut-o?

Domnu Fojică, dascălul şi dirigintele meu din şcoala generală, mă preţuia mult pentru sârguinţa mea la carte. Şi-atunci, cum să mă lase el deoparte, bunăoară, la piramidele ce le făcea la întrecerile sportive din cadrul complexelor FGMA şi GMA (devenite mai târziu Spartachiadă şi Daciadă), instituite pe la începutul anilor ’50 ai veacului trecut, când se puneau şi bazele noii orânduiri democrat-populare? Şi când întreaga suflare era datoare a se angaja trup şi suflet într-această măreaţă lucrare, în care mulţi au şi crezut cu-ntreaga lor fiinţă. Aşa că şi eu mă vedeam obligat a mă pregăti cu toată sârguinţa ca să fiu gata, cu toată puterea şi priceperea, pentru muncă şi apărare. Drept urmare, îmi găsea un loc pe potrivă în formaţia asta, plăcută de altfel lumii la vedere, agăţându-mă pe undeva, mai pe la o margine, unde rămâneam aninat ca o frunză-n vânt, fără a pricinui prea mare apăsare celor de jos, de la bază. Aici era locul lui Dragomir de la Capu Dealului, mult mai mare şi mai solid decât noi şi chiar şi decât Domnu - crescut în voie, fără de griji şi oprelişti, în sălbăticia lor de la hodaie, în stare să poarte zece ca mine în spinare - şi al Aniţei din ungheţ cu trup de femeie-nchelmată, dar şi al Soricăi din Broşteni, nu mai puţin împlinită, naltă şi bine clădită, la care jinduiam şi eu, costelivul de mine, trezit fără de voie la viaţă de-o fiinţă lăuntrică miraculoasă, căreia nu-i găseam nicidecum leac şi alinare. Pe ăştia puteai clădi o lume. Căci nu citeai pe faţa lor nici cea mai mică încordare ori sforţare, ca semne ale neputinţei, chiar şi atunci când Domnu o înălţa cu alte şi alte rânduri suprapuse, de se minuna lumea: Tulai, Doamne, da’ cum pot sta atâţa, unii peşte alţî? auzeai pe câte una şoptindu-şi fără de vrere în colţul năframei, în vreme ce surata de alături o completa nu mai puţin contrariată şi ea: Ui, mâncu-ţi inimuţa, cum stă ăla, adică eu, numa aninat acolo sus! - mie, auzindu-le, chiar crescându-mi inima de bucurie. Mai ales că întrecerile astea nu se făceau aşa în gol, fără de spectatori, la ziua pusă curgând lumea puhoi, câtă frunză şi iarbă, de prin satele din jur, de la Broşteni, Păuca şi Cergău, la Ohaba, Secăşel şi Colibi să vadă şi să se-ntreacă. Şi satele aveau pe atunci oameni mulţi, nu ca acum, vorba unui hâtru de pe la noi, când azi-mîne nu mai putem tăia nici porcul de Crăciun că nu are cine să-l mai ţină, doar cu nişte bătrâni vlăguiţi şi neputincioşi.

Şcoala, curtea şcolii, terenul de sport din Lunca Morii gemeau de popor, mulţimea alergând de la una la alta, nemaivăzând şi nemaiauzind aşa ceva. Cu câtă sete arunca grenada Domnu Jilu de-i fâlfâia coada prin văzduh mai ceva ca aripile cocoarelor brăzdând în târziul toamnei, în unghiuri desăvârşite, cerul către apus. Curtea şcolii nu-i era îndeajuns cât era ea de mare, lumea urmărind-o proiectată pe albastrul siniliu al cerului până ce pica pe undeva prin brusturii din marginea terenului comunal al taurilor, vecin cu şcoala, de unde noi, cei mici, eram datori a o recupera fără întârziere şi a o preda altui aruncător, nici unul însă de tăria şi puterea lui Domnu Jilu, dascălul nostru, cu trup vânjos şi plete-n vânt.

Din clasa cu uşi duble ieşi biruitor Onoriu, feciorul popii, doar cu ceva mai bun în ani ca mine. Bătuse la şah pe cineva în faţa căruia, la un moment dat, era gata-gata s-o bucteze. Noroc cu o atingere neinspirată a unei piese, asupra căreia ar fi vrut să revină, conştient de urmare, dar odrasla popească îl atenţionă hotărât: piestuşe! Drept urmare, biruinţa îi aparţinu. Acum noi îl ascultam făloşi, chiar dacă vorbele lui ne erau de nepriceput, pe limba franţuzului expresia asta, piece touche, vrând a însemna piesa atinsă ( care, după normele jocului, se mută obligatoriu). Dezlegarea am găsit-o mult mai târziu, pe măsură ce am deprins şi eu tainele jocului minţii şi al raţiunii, ani şi ani purtând-o nedesluşit în memorie. Cum neclară mi-a fost şi o alta, de astă dată mare fiind, auzită într-un local pe litoral în aşteptarea unui loc la masă: o clipă vă rog să fac mizanplasul, ni se adresă băiatul în alb-negru. Îmi încordasem auzul. De auzit am auzit bine. Dar ce-o fi vrând a zice el cu mizanplasul ăsta? Îmi explicase în fugă că trebuie să facă ordine, curăţenie pe masă ş.a. Şi totuşi, de unde aşa ceva? I-am dat încetişor de urmă ajungând la expresia, iarăşi din limba lui Voltaire, mis-en-place, adică pus în loc, zicându-mi nu de puţine ori de ce n-oi fi fost oare dascăl de altă specialitate! Fără atâta frământare de limbă şi zicere românească!

Dar, să revenim la ale noastre.

Cât de hazliu mi se pare acum felul în care se desfăşurase proba de alergare. Alergare de masă, adică de popor mult, cu cât mai mulţi la start, cu atât mai reuşită întrecerea. Că doar asta cereau şi pentru asta fuseseră create FGMA-ul şi GMA-ul! Nu că dictonul latinesc Mens sana in corpore sano nu ar mai fi avut valabilitate, ci doar aşa, că de latini nu mai era îngăduit a se vorbi într-acel timp păcătos al obsedantului deceniu. Astfel că se prezenta la linia de pornire mulţime de fete şi feciori din sat, şi nu numai, în hainele cu care veniseră de-acasă, în rochii lungi de diftin sau barchet ori în pantaloni de stofă, mai cu seamă din piele de drac, cum i se spunea ăsteia, trainică şi rezistentă mai ceva ca pielea necuratului. Că cine avea costume de sport pe atunci?! Şi tare scumpe mai erau leliţele desculţe, în portul lor neaoş, fluturându-le poalele pe traseul indicat, prin jurul şcolii sau al terenului de sport din luncă, după cum era şi proba, mai lungă ori mai scurtă, de viteză ori de rezistenţă, după cum aş zice eu acum. Şi, Doamne fereşte, să nu se fi poticnit vreuna, să producă vreo busculadă, că era circul de pe lume în lipsa dedesubturilor .Cât de mare mi-a fost mirarea când cei de la Cergău Mic au apărut, veniţi parcă dintr-altă lume, din cucuruzul popii, de la marginea terenului, pe post de vestiar, în echipament adecvat, chiloţi albi şi tricouri roşii, ghete şi jambiere colorate pentru meciul de fotbal. Ca să nu mai zic de pudoarea făcută zob, în excesul de sfiiciune, de o asemenea ţinută în rândul mulţimii, care-i admonesta şi-i bălăcărea în fel şi chip: Oameni mari, mânca-i-ar ruşinea să-i mânce, dezbrăcaţi în chelea goală! – în vremea ce de alături venea completarea: Nu v-ar răbda maica sfântă cu goliciunea voastă cu tot! Şi, după o cruce scurtă, îşi mutau degrabă privirea de la ei, furându-i totuşi cu coada ochiului, aşa neruşinaţi cum erau. Pe cine şi pe unde aveau cei de peste deal de-i propulsa atât de neaşteptat pentru sătucul acela de schei şi români, e de mirare şi acum. Aveau o fanfară vestită, bănzi, cum îi ziceau ai noştri, cu care cobora deseori la noi în sat să cânte lumii. Acolo, pe treptele făgădăului, se instalau şi dădeau glas cântecelor doinite ori de joc, cu care rupeau inima alor noştri. Se prindeau la învârtite şi haţegane, desculţi cum se aflau, de cum toba şi fligornul porneau în sunet ritmat încât de piatră să fi fost nu se putea să rămâi locului. Mi-aduc aminte cum muma, ca să poată juca şi ea măcar un joc, mă dăduse în grija Brotoaiei, vecina noastră mai vârstnică, să-şi stâmpere oleacă sufleţelul. Dar, ţi-ai găsit-o, muma luată de altcineva la joc, şi nu de tata! Dus cu lucrul pe la Chefere, pe la Braşov în anii aceia! Drept e că nici în braţele tatii n-o puteam vedea, darămite într-ale altuia!

Echipa de fotbal avea, pe lângă echipamentul de pomină, şi o organizare riguroasă, cu oameni stabiliţi pe posturi, cu beci şi halfi, cu extreme, interi şi centru înaintaş, de care noi nu auzisem până atunci. De portar ştiam şi noi, dar de celelalte… Noi jucam la grămadă, înainte năvală să dăm gol, şi înapoi, când veneau ceilalţi buluc peste noi să dea ei gol. Ai noştri jucau în haine de stradă, ca şi la celelalte întreceri, cei mai mulţi desculţi, Ţăranu (botezat astfel de vecinul său, Vistian, la jocul De-a popoarele, şi-aşa rămânându-i până-n zi de azi numele, prea puţini ştiindu-i-l pe cel adevărat) lovind mingea cu degetul mare al piciorului drept încovoiat spre înăuntru mai ceva decât cu spiţul ghetei. I se vindecase de-atâta lovit nu ştiu cum, că nu-l mai durea şi nici nu i se mai scrântea, aşa cum păţeam noi mai totdeauna. Şi-avea ăsta o fugă, de rar cine se putea ţine de el. Dăruiţi cu calităţi native, ai noştri au făcut faţă cu bine şi parcă nici nu pierduseră, aşa sălbatici cum se arătaseră la început în faţa celor civilizaţi de peste deal. Până când şi terenul de sport fusese trasat, pe lună, în noaptea de dinaintea jocului. Şi-a Sfântului Ilie!

La trântă încă se dădeau lupte mari - lupte doar cu braţele sau în brăcinare, curelele pantalonilor devenind obiecte importante la stilul ăsta – atrăgând şi însufleţind pe toţi cei de faţă, strânşi roată în jurul lor, undeva mai pe la marginea curţii, pe unde iarba nu era tocită de puzderia de copii. Că şi aşa, căderea celui învins, cu potrivnicul peste el, pe pământul dur – saltele? aş, de unde? - nu prea dădea bine, iar dacă puneai la socoteală şi ruşinea înfrângerii…

Se pornise tot pe atunci şi munca de culturalizare a maselor populare. E drept iarăşi că şi aveau ce lumina la starea în care se aflau bieţii truditori ai pământului. Nu tu radio, nu tu carte, nu tu film, nu tu muzică, în afara patefonului şi a clarinetelor lui Riciu şi Purcel, nimic altceva. Lume dornică de toate, dar cine să i le aducă, să i le ofere.

Începuse să apară echipe artistice cu cântece şi dansuri, cele mai multe altele decât ale noastre, în costume de cazaci, mie astea tare plăcându-mi cu coloritul lor roşu-aprins, dar şi cu cântece nemaiauzite, unele de o duioşie fără seamăn, aduse de pe-acolo, de prin stepa cazacă: Hai iubiţii mei tovarăşi,/Împreună să cântăm/Şi să spunem o poveste/Cu o fată de pe Don./Era o fetiţă blondă/Ce iubea pe un cazac,/Se-ntâlniră-n zorii zilei,/Într-o zi pe neaşteptat./El venise la fântână/Să-şi adape calul său,/Ea fugise şi ajunse,/Apucând de gâtul său./De atunci fetiţa noastră/De cazac s-a-ndrăgostit/Şi din dimineaţa-ceea/La fântân-a tot venit…Povestea lungă, cu final dureros, mă impresiona peste măsură. Tulburătoare erau şi altele precum, Suspină Niprul, melodia şi versul (aparţinând bardului ucrainian al eliberării naţionale şi sociale, Taras Sevcenko) cu fiorul lor lăuntric răscolindu-mă până-n adâncuri: Suspină Niprul şi se zbate,/Vântul vuieşte ne-ncetat,/Se-ndoaie sălcile înalte,/O vijelie s-a iscat…sau minunatele cântece ruseşti, Serile la Moscova, Kalinka, Katiuşa, până chiar şi cel închinat fetei lui Stalin, Suliko, mângâindu-ne plăcut auzurile, noi neştiind nimic din tâlhăriile conducătorului atât de iubit de pe-atunci. Vorba glumei: Trei nemţi fac o fabrică, trei ruşi fac un cor, trei români fac… Mioriţa. Interpretate de-o fetişcană suplă, cu păr auriu, căzut în bucle pe umeri, şi de cine mai ştie, ele ne erau aduse alături cântecelor noastre dragi, tot mai sugrumate însă, să facă loc celor noi. Cum şi dansurile lor, pentru noi imposibile, zic eu acum, din poziţia aceea a statului pe vine, cu salturi şi rostogoliri nemaivăzute, veneau să se-alăture pe moment jocurilor noastre de când lumea, ca în final poate chiar să le ia şi locul.

Venise, aşadar, în sat, tot în scopul ăsta, şi cea dintâi caravană cinematografică. Minune a minunilor lumii! Să vadă sătenii pe semeni de-ai lor lucrând, mai ales prin colhozurile sovietice!, cântând şi jucând acolo, sus, pe peretele ce ţinea loc de ecran, era aproape de necrezut, ba încă mulţi nici nu vroiau să audă de aşa ceva zicând că ăia îs cu cine nu trăbă, cu necuratu, drajile mele!

Cocoţate pe duba caravanei, megafoanele trimiteau peste sat muzică, când săltăreaţă, înviorând inimile, când domoală, de genul celor de mai sus, alinând durerea, asemeni unui cor de îngeri intonând un imn ceresc în amurgul vioriu, de basm, de la Purpura. Peste toate însă, glasurile surorilor Avram de la Poplaca Sibiului răsunau ca ale nimeni altora unduind de-a dreptul impresionant melodioasa Vară, vară, primăvară, urmată de săltăreţul joc al feciorilor întorşi de la arat cu flori mândre-n pălărie. Chiuia lumea strânsă la locul prezentării filmului, mai niciodată acelaşi. Depindea locul ăsta, de fiecare dată, de înţelegerea cu autorităţile sau de stăpânii în curtea cărora adăstau.

Întâiul film văzut de mine, atâta cât l-am văzut, s-a rulat într-o sală de clasă, cea mai mare, de altfel, de la Şcoala din Sus. Acolo ne grămădisem sub peretele dinspre biserică, din fundul încăperii, cei mai mici să vedem şi să auzim nestingheriţi ceea ce ni se dădea, că la serbările ce le prezentau cei mari, domnişori şi domnişoare aflaţi pe la şcoli prin oraşe, nu ne avea nimeni grija, cu prea puţine alegându-ne. Aşa, ca să fim siguri, ne ocupaserăm locurile cele mai înaintate cu putinţă, sub ocrotirea şi oblăduirea Doamnei. De unde să bănuim noi ce ne rezervă locurile acelea atât de înfipte în problemă, vorba unuia cu funcţii de pe la noi.

Porni filmul, raze de lumini trecând peste capetele noastre, ale spectatorilor, fără a le pricepe rostul. Destul că pe perete altă lume îşi vedea de toate ale ei, fără a ne băga pe noi în seamă. Asta până la un loc doar, când, un zdrahon de femeie, aflată pe semne în sfadă cu alte surate ale ei, răzbunându-se, fac eu legea acum, nu găsi altă soluţie mai bună decât a le opări cu apă fierbinte. Apucă un polonic imens şi, cu mâinile amândouă, cu o sete nebună de răzbunare, deşertă lichidul clocotitor peste potrivnicele ei. Nu ştiu dacă peste ele o fi ajuns, dar peste noi, cei câţiva din faţă, nu a ajuns. Că nu i-am dat răgaz, luând-o cu toţii la sănătoasa din calea ei, înainte de a-i simţi tăria fierbinţelii. Ce avea ea cu noi să ne opărească fără de vină?! De-abia ne-a potolit şi ne-a adus Doamna înapoi, la locurile noastre, încredinţându-ne că nu vom mai păţi nimic de-acum încolo. Uşor de zis, că, la scurtă vreme, o locomotivă uriaşă, sau poate numai nouă celor ce-o priveam de jos în sus părându-ni-se aşa, venea spre noi, de undeva de mai departe, într-o viteză ameţitoare, încât de-abia am mai avut timp cât să-i fugim din cale. De-a una la muma acasă. Doar din Valea lui Sin mai veneam într-o aşa fugă până acasă, ameninţat de furtună, să mă ascund sub plapumă şi perini, tot ce găseam prin încăpere grămădind peste mine, să nu văd şi să nu aud tăria fulgerelor şi bubuitul asurzitor al trăsnetelor. În zadar încerca ea, mama Marie, să mă încurajeze cu vorbe pe potrivă, că de voia Domnului n-ai unde te ascunde şi altele asemenea, cu astea mai degrabă speriindu-mă de vreme ce nici în casă nu mai găseam ascunziş, nu mai aveam siguranţă. Când mă văzu muma atât de înfricoşat, mai că nu ştia ce să-mi mai facă: Lasă, dragu’ mumii, că dau io cu gura de Doamna! Să vă ducă ea la proştii de-aştea! Mă luă cu binişorul şi, mângâindu-mă pe creştet, la pieptul ei, ocrotit şi ferit din calea relelor, mă alinasem şi mă potolisem degrabă. Cu Doamna nu ştiu de-o mai fi povestit, că doar fuseseră într-o clasă, destul că pe mine mă îmbunase şi mă împăcase şi toate erau bune şi frumoase, încât a doua zi aş fi fost în stare s-o iau de la cap. Şi curios, namila asta venea buluc peste toţi, că ori din ce parte ai fi privit-o, într-acolo venea. De-aceea au fugit se pare şi cei din partea cealaltă a sălii, şi ei văzându-se ameninţaţi ca şi mine. Cine-şi putea explica ce şi cum se petrece. Fenomenul l-am regăsit mai târziu în operele pictorilor impresionişti, obţinut fiind printr-o tehnică de îmbinarea culorilor, prin raportul dintre lumini şi umbre, dar şi prin perspectiva largă, deschisă a plein-air-ului, edificator părându-mi-se în acest sens tabloul lui Nicolae Grigorescu, Carul cu boi, admirându-l îndelung într-una din sălile Muzeului de Artă al României. Am băgat, nu fără surprindere, de seamă cum, prin efecte ale luminii, carul se-ndrepta spre mine privind tabloul şi dintr-o parte şi dintr-alta a sălii, apreciind atunci măiestria autorului în stabilirea şi imprimarea perspectivei, a tehnicilor şi principiilor impresioniste de realizare.

Când proiecţia s-a făcut pe peretele dinspre drum al Şcolii din Jos, spectatorii şezând în picioare în largul drumului, nu se mai punea problema vreunui atac ori pericol, că de aici odată eram acasă, la doi paşi fiind de noi. Dar n-am mai avut parte de aşa ceva, de astă dată cei de pe perete având treabă mai mult c-o găină ce nu se lăsa prinsă, pe care se chinuiau să pună mâna, s-o jumulească, sărmana de ea, ca apoi să se ospăteze, în ciuda altuia, a soţului adevărat, ce suferea de o boală cumplită, de gelozie, acesta fiind, de altfel, şi leit-motivul peliculei, punctat mereu de cântecul: Foaie verde ca neghina/Gelozia, bat-o vina!

De-abia când am luat pentru a treia oară parte la vizionarea unui film, în curte la Cula lui Gruia, de astă dată, vizavi de Cănţălarie, nimerindu-se aceleaşi imagini văzute cu ceva mai înainte, am priceput de-a binelea cum devine chestiunea asta a geloziei. Ca să constat cu mintea de-atunci că totuşi nu-i o joacă, nu-i chiar de ici de colo o asemenea situaţie, chinuitoare, în stare să te scoată din minţi, om mare şi zdravăn la minte căzând răpus, necondiţionat, la picioarele ei. Sigur, de regizor sau scenarist nu putea fi vorba, căci nimeni nu-şi punea întrebări de genul cine şi cum l-a realizat, chiar şi cei mari interpretând mai degrabă totul prin intervenţia unei forţe supreme, un deux et machina, aş zice acum.

Amintiri… Amintiri…

Cu fiecare din ele răsărind în sufletu-mi pustiu un dor nestins după raiul cel sfânt al minunatei copilării!

Ioan Popa

Daniela Ghigeanu sau proza şi poezia gingăşiei şi a iubirii

Nu ştiam, la primele întâlniri de la Casa Scriitorilor albaiulieni, prea multe despre persoana şi scrisul Danielei Ghigeanu. Aflasem că ea ar reprezenta o ramură mai puţin abordată a literaturii şi anume, a literaturii pentru copii. Socotită de unii un gen minor şi, drept urmare, mai puţin de luat în seamă, socotesc că scrisul pentru copii nu e unul chiar de ici de colo. Ca unul care m-am învrednicit cât de cât cu povestitul pentru cei mici mi-am dat seama, cu atât mai mult, cât de greu este a te face plăcut prin ceea ce spui şi prin felul în care spui ceea ce ai de spus celui mic, care te refuză încă din start, cu vădită nonşalanţă, dacă ’’povestea’’ nu-i cade pe plac. Pentru el, pentru cel mic, judecata literară e simplă: ,, nu-mi place şi gata!” Şi-atunci?

Daniela Ghigeanu reuşeşte, trebuie spus din capul locului, să placă. Şi nu doar celor mici. Căci ea cultivă în scrisul ei bunătatea, iubirea, omenia, credinţa, apropierea de semeni şi de cel oropsit, valori morale atât de sănătoase şi atât de mult mergătoare la sufletul celui mic, de-abia păşind pe urcuşul lung şi anevoios al devenirii.

Povestea caldă, cu multă înţelegere şi iubire, face din maniera de abordare şi realizare a exprimării Danielei Ghigeanu o cale aparte, pe ea ajungând la o înţelegere nebănuită pentru marile probleme ale lumii, pe ea apropiindu-se de iubirea şi adevărul suprem, de Dumnezeu. Un scris cuminte, oferind celui mic învăţături curate, chemându-l la înţelegerea celor aflaţi în suferinţă, în nevoi şi în necaz, îl cheamă la milostenie şi bunătate, la omenie, în sensul cel mai nobil al cuvântului, pe drumul tot mai întortocheat, plin de hăţişuri, al lumii de acum. Peste toate se revarsă lumina şi căldura sufletului preaplin al autoarei, cu exprimarea ei limpede, clasică, ce-ar aparţine parcă altor vremi, dar vai, cu câtă nevoie de îndreptare acum.

O imaginaţie laborioasă în arta Danielei Ghigeanu coboară fabulosul într-o lume reală. Aşa, în povestirea ’’Oraşul de aur’’ din volumul ’’Tolba fermecată’’, unde lumea se conduce după legile cerului, împăratul trimiţând solii îngereşti pentru îndreptarea relelor creaţiei sale. El le dă ca arme prietenia, smerenia, iubirea, armonia, pacea între toate făpturile, fie din lumea celor care nu cuvântă, fie din cea a semenilor noştri, a umanităţii. Cu vădită tentă şi dorinţă de întoarcere la lumea paradisiacă a începutului. Aşa lecţia de viaţă pe care ne-o oferă florăreasa ’’cea tăcută ca o umbră’’ din volumul ’’Oul de smarald’’. Florăreasa poate fi socotită model de răbdare şi înţelepciune în faţa umilinţelor ’’oferite’’ de odraslele ei. Rudolf, negustorul de vechituri dintr-un oraş norvegian, pentru sufletul său cald sfârşeşte prin a fi ’’adoptat’’ în familia înstăritului Jensen tocmai în prag de Crăciun, punând capăt grijilor de tot felul ale bătrâneţelor. Este modelul sufletului salvat de propria-i bunătate şi iubire.

Arta povestirii, impresia profundă şi trăirile înalte descoperite cu fiecare povestire pun mare merit în folosul autoarei şi al scrisului ei.

Cât priveşte poezia cu care Daniela Ghigeanu vine în faţa celor mici e de subliniat că motivele alese, luate din lumea imediată a copilului îl fascinează. Cu motănei şi căţei ce-l acompaniază mereu, fie el Zorro sau Lizuca ori Negruţa: ,, Ochişori de chihlimbar,/ Mustăcioare curioase, / Se strecoară sub cuibar,/ Aşteptând vremea frumoasă./ Asta e Negruţa noastră!/ Cu lăbuţele pufoase / Şi hăinuţa de hornar,/ Se alintă, face tumbe...”

Ploaia căzută-n furtună tulbură liniştea şi pacea pământului: mărul plânge după ramura pierdută, rândunica zgribulită se retrage lângă zid, satul pare răvăşit, ca-n final s-apară iarăşi lumina (precum în ’’Iarna’’ lui Alecsandri): ,, Dar deodată, ca prin vrajă/ Ploaia cruntă s-a oprit./ Printre nori se-arat-o rază/Ce surâde fericit.”

Urechiaţi şi veveriţe, arici şi fluturaşi, rândunici, purceluşi şi furnicuţe, pitulici şi-atâtea alte vieţuitoare populează paginile volumului’’Ograda lui Dinu’’. Şi-alături lor, muşcate şi spice de grâu ,,cu podoabele rotunde/ Eu în sân le voi ascunde”, de parcă am fi în ’’Belşug’’-ul lui Lucian Blaga.

N-avem altă soluţie pentru a selecta versuri care de care mai fluente, mai pline de expresivitate decât să recomandăm cu toată căldura lectura lor. Căci, citite, rostite la urechea celui mic îi încălzesc inima şi-i aşază în sufletu-i nevinovat liniştea şi pacea pământului.

Cum gingaş, încărcat de sensibilitate şi vibraţie lăuntrică e şi cel al autoarei, pe care îl putem aşeza nu departe de cel al Elenei Farago, poeta simbol al creaţiei pentru cei mici.

Ioan Popa

18 noiembrie 2010

DISCOBOLUL – 20

„Şi gândeşte-te, dragostea mea, / că eu te aştept / şi că împreună suntem / cea mai mare bogăţie / strânsă vreodată pe faţa pământului” (Pabol Neruda)

„Discobolul”, revistă de cultură editată de Consiliul Judeţean Alba, Consiliul Municipal Alba Iulia şi Centrul de Cultură „Augustin Bena”, apărută sub egida Uniunii Scriitorilor din România (Serie nouă, Anul XII, Nr. 154-155-156, oct.-nov.-dec. 2010)

În mesajul de iubire al versurilor lui Pablo Neruda se strânge seva noului număr al revistei „Discobolul”. Realizată cu profesionalism, ca întotdeauna, de echipa redacţională (alcătuită din Aurel Pantea, redactor-şef, Cornel Nistea, Mircea Stâncel, Ion Buzaşi, Gheorghe Jurcă, Gabriela Chiciudean, Ioana Cistelecan, Adriana Teodorescu şi Petronela Beca), „Discobolul” ne invită la o sărbătoare aparte: împlinirea a 20 de ani de activitate a revistei, despre care vorbesc elogios Gheorghe Grigurcu, Adrian Popescu, Ioan Moldovan, Mircea Braga, George Vulturescu, Traian Ştef, Mircea Stâncel, Ion Mureşan. Domnul Cornel Nistea ne stârneşte iarăşi curiozitatea cu fragmente din romanul Întâlnirile mele cu Orlando, care aduce în discuţie condiţia scriitorului de astăzi dar şi dintotdeuna, relaţia omului cu Dumnezeu, soarta vremelnică a fiinţei umane. Foarte frumoase sunt traducerile Marianei Pândaru din lirica lui Pabo Neruda sau cele reralizate de Corina şi George Holobâcă din poezia lui Francis Jammes. Găsesc deosebite şi Poemele din exil semnate de Liviu Georgescu (SUA) şi Viorel Bucur (Germania) sau poeziile dăruite cititorilor de Ion Brad, Lucian Scurtu şi Virgil Todeasă. Menţionez de asemenea rubrica dedicată apariţiilor editoriale, „Cărţi, cronici, autori”, prin care „Discobolul” reuşeşte să invite cititorii la lecturarea unor volume interesante în peisagistica noastră literară: Cornel Nistea publică „Ora recapitulărilor” în care vorbeşte depsre volumele de poeme ale lui Ioan Moldovan şi în special despre antologia de poeme „Recapitulare” apărută de curând la Editura Dacia XXI şi recenzează volumul subsemnatei, Coordonate religioase ale poeziei româneşti, de fapt teza de doctorat, apărută tot la Editura Dacia în 2010. Doamna Diana Câmpan publică o recenzie a volumului poetului Mircea Stâncel, Lucruri şi limbaje (Editura Limes, 2009), premiat de Filiala Alba-Hunedoara cu distincţia „Cartea anului”. Cristina Timar ne aduce în atenţie romanele lui Radu Mareş şi ultimul dintre acestea, Când ne vom întoarce (Editura Limes, 2010) şi ne impresionează cu eseu despre Mirii nemuririi – victime colaterale ale tranziţiei. Despre poezia lui Ioan-Pavel Azap şi volumul său Togă de gală scrie Mircea Stâncel. Dana Sala recenzează cartea Lilianei Truţă „Experimentalism şi antropocentrism în proza postmodernă românească”, iar George Holobâcă scrie despre poemele lui Constantin Stancu din volumul Păsările care plâng cu aripi. „Piramida lui Mihai Pascaru” este titlul recenziei domnului Ioan Popa la volumul Piramida. Satul şi copilăria lui Andrei Dumitriu, iar Doamna Hristina E. Popa colaborează cu mai multe articole dintre care semnalăm recenzarea romanului Tinereţe furată a lui Gherasim Ţic. Despre o nouă carte semnată de Pr. Anton Rus, intitulată Credinţa în acţiune. O introducere în istoria Asociaţiei Generale a Românilor Uniţi A.G.R.U. (1929-1948) scrie Cornel Tatai-Baltă iar Ioan Evu face o evocare a volumului Memoria faptelor de Mariana Pândaru, carte premiată de Filială cu distincţia „Premiu pentru publicistică literară”.

Remarcăm şi câteva eseuri, deosebit de interesante: unul despre poezia religioasă a lui Adrian Popescu, sub semnătura Domnului Ion Buzaşi, unul despre Constantin Virgil Gheorghiu (de Maria Ramona Blăjan) sau unul despre prozatorul contemporan Petru Cimpoeşu (de Ramona Trifan). Asemenea, şi paginile dedicate Centenarului Arsenie Boca, „mare îndrumător de suflete din secolul XX”, pagini realizate de Ioan Gînscă.

Felicităm cu această ocazie pe toţi cei care au contribuit la apariţia revistei şi la sporirea prestigiului de care ea se bucură astăzi în peisajul publicistic românesc şi pe domnul Aurel Pantea, redactorul-şef al revistei, preşedintele Filialei Alba-Hunedoara a USR. Dorim „Discobolului” numai bine şi o existenţă îndelungată, să dea Dumnezeu să ne bucure în continuare cu alese pagini de literatură care dovedesc absoluta necesitate ca revista s[ ajungă în mâinile cititorilor, în inimile noastre.

Maria-Daniela PĂNĂZAN